Din nou.

Azi iar am ars oul prajit. O fac de fiecare data in diminetile agitate cand alerg desculta prin incaperi goale. Devine barbar pentru stomacul meu dar si o obisnuinta.

M-am trezit ciufulita ca de obicei. Nici un ceai aromat nu-mi mai sterge ranjetul morocanos. Prea tarziu. As fi rasfoit o carte dar ma tem ca activitatile cotidiene din zilele posomorate de toamna isi urmeaza cursul firesc. Si iar imi suflu nasul. De data asta usor discret. Ma impiedic de sireturile superficial stranse si ma pierd in multime.

La serviciu aceeasi monotonie. Aceleasi fete fortat entuziasmate ca adora cafeaua matinala si rapoartele trecute de data predarii. Ma straduiesc sa trec neobservata, fac bilantul sticlelor de apa baute la sfarsitul zilei si imi arcuiesc pozitia asemeni prizonierilor din temnitele Venetiei. Dar, nu reusesc. Sigur se mai gaseste careva sa sune nedumerit de platile efectuate din ultima saptamana sau sa-ti povesteasca timid de o noua cunostinta comuna. Totul se condimenteaza cand ajungi sa porti discutii in contradictoriu cu diferite persoane. Inchizi furios telefonul si speri ca si ei s-au trezit cu fata botita de dimineata. Apoi te refugiezi intr-o cana de grasime saturata: ciocolata calda.

Partea surprinzatoare vine la scoala cand nu-mi pot stapanii ochii sa nu cada in visare. Si te gandesti emfatic la ziua care tocmai o inchei dramatic. Nimic imprevizibil. Dar ma abtin si ma hotarasc sa accept propunerea unui coleg de a-mi cumpara un burrito si sa-mi povesteasca cum a fost in Africa de Sud.

Pe drum

Mm, cum pot lucrurile simple sa-ti complice viata?! Habar n-am sa explic procesul, dar se intampla. In timp ce cobori grabita la metrou si simti cum aerul cald iti dezgheata degetele. Aah, ti le dezmeticesti pe furis sub privirile dezorientate ale trecatorilor. La opt dimineata toata lumea e nerabdatoare sa-si inceapa ziua. Se aude masinaria dupa scurt timp, gonind furios spre statia de oprire. O multime de capete rataceau dupa pozitii favorabile. Daca nu se incadrau in timpul de stationare, intrau in panica si sigur nu mai ieseai viu din buluc. Trebuie curaj sa te avanti intr-o asemenea valtoare.

Cand usile se inchid in fata ta, vezi in jurul tau aceleasi fete comune, semne de oboseala in urma unei nopti zbuciumate, privirea goala a celor care cad in cugetare, zumzetul castilor din urechile tinerilor indiferenti. In general acelasi sentiment de supravietuire. Doua pustoaice comenteza zgomotos de o eventuala lucrare la fizica, un parinte isi smuceste copilul sa stea cuminte pe scaun, o tanara isi sufla suvita roscata de pe frunte, o copila palida sta cu nasu-ntr-o carte veche iar un pensionar rasfoieste cu interes ziarul autohton. Cred ca asta este varianta domestica a drumului anevoios catre serviciu. Lucrurile ar fi stat mult mai prost daca as fi luat, un tramvai de exemplu; zapuseala mare, respiratii matinale insuportabile, fete neprietenoase, prescolari neastamparati, pensionari nemultumiti si imbulzeala exagerata. Suntem prea multi si ajungem sa nu ne mai suportam unii pe altii. Solutia? Sa pornim la drum..pe jos.

Insa mersul pe jos cateodata deprima, deoarece ajungi de multe ori sa te gandesti la raspunsurile intrebarilor oarecum firesti de acum cativa ani in urma:

Ai un job stabil? Da? Dar de ce nu esti manager sa poti sa-ti penalizezi subordonatii ca nu si-au dus la bun sfarsit indatoririle? Nu? Atunci de ce nu faci un master in care sa inveti asta?

Ai un apartament decent? Da? Dar de ce nu te-ai indatorat pe viata sa-ti construiesti o casa cu perdele rosii? Nu? Atunci de ce preferi sa bei toti banii intr-un club unde nici n-ai loc sa-ti exprimi fustrarea zilnic acumulata?

Ai o relatie stabila? Da? Atunci de ce te mai gandesti inca la fostul iubit? Nu? De ce te-ai gandii sa ai una serioasa?

Ai multi prieteni? Da? Si chiar crezi ca poti face fata tuturor zilelor de nastere? Nu? Atunci n-ai pile.

Ai datorii la stat? Da? Atunci de ce nu-ti schimbi identitatea si sa incerci sa fugi din tara? Nu? Nu te cred!

Si… in sfarsit urci scarile intr-o rasuflare si zambesti penibil: Buna dimineata!